O pojghiță bruscă de gheață a învăluit orașul și Decembrie a debutat cu surle și trâmbițe artificiale și o ploaie de artificii mărunte și albe din cer. E momentul mirosului coji de potrocală și al nădragilor înșirați pe calorifere, al șoșonilor sau șosetelor rustice, de lână, în picioare. În puținele după amiezi libere, înghițite de noaptea care se așterne la 5, încep scufundările în canapea, sub pătură, cu ceai de mentă sau chimen slab îndulcit. Cu greensugar. Aceste scufundări sunt, de obicei, în beletristică.
După ce-am achizitionat Laur, mi-e mai clar ca niciodată ca eu și autorii ruși n-avem nicio treabă. Credeam ca macar cultura ne unește, daca jocurile politice ne dezbină. Dar așa se face că pe Ana Karenina lui Tolstoi am parasit-o la jumătate, Amintirile lui Dovstoievski le-am lasat ‘in plata mortilor’ lui tot pe la jumate, ca sa nu mai pomenim de Crimă și pedeapsă, începută cândva prin liceu.
Laur a fost cea mai recentă dezamăgire: am dezertat cand mai aveam un sfert de carte, doar-doar se produce minunea la final. Cu o droaie de review-uri pozitive, ba chiar și recomandare personală, am purces cu entuziasm doar-doar se întâmplă cartea care nu s-a întâmplat demult, deși mi-au trecut de atunci o mulțime de romane de duzină prin mână. Laur este o carte muncită, de acord, dar nu ne înțelegem. Vorba ceea, it’s not you, it’s me. În momentul în care fac un efort să o citesc și nu ”mă cheamă” să nu mai pot să o las din mâna, verdictul e clar: nu mă înțeleg cu morții celebri ai rușilor, dar nici cu viii (Evgheni Vodolazkin).
Trăiesc o adevarată dramă ca cititor, deja e mult timp de când n-a venit “cartea aia” și să fie roman, nu specialitate. Lectura care nu te prinde e ca mâncarea fără gust: o citești, că n-ai altceva, și fără chef. La fel cu Ove (such a bore) și încă vreo câțiva autori mai mici, pe care nici mai stau să-i menționez – cu o micuță excepție.
Cred că mă întorc la James Clevel, că-i englezoi (mă rog, australiano-american), și la anii de acum o să-l privesc cu alți ochi. …Și după atâtea decepții 🙂