E o perioadă copleșitoare. Sunt în hamac, în pădure, locul în care mă încarc indiferent de anotimp. Vântul curăță în rafale pletele pădurii Hoia – le scutură, le țesală ca un pieptene – de crengi și frunze uscate. Ca un pieptene uriaș care toaletează padurea. Cade o crenguță uscată lângă mine. Rafalele fac să sune frunzele ca niște solzișori, după care iar liniște deplină. Și căldură. O căldură de cuptor, pare că înșuși Aghiuță învârte lingura în cazanul de supă în care mustesc eu. E cald. Dar știu și că o să îmi fie dor de așa cald.

Mă copleșesc schimbările. Anul trecut în plan personal, anul acesta în plan profesional. Cu o precizie chirurgicală și inreversibilă sunt lucruri care trebuie să iasă complet din viața mea acum și să lase loc pentru ce e potrivit pentru mine acum. Vreau asta. Dar e cumplit de copleșitor. E momentul în care simți că nu mai poți merge mai departe așa, it has to end. Știu că mă așteaptă lucruri bune. Dar, totodată, totul e și foarte necunoscut.

De anul trecut simt că am găsit o lume care nu era acum 10 ani. Singură și, totuși, avidă de conectare dar tot ea întreținând deconectarea umană. Am încă un șoc social și relațional pe care încerc să îl înțeleg și să găsesc o altă cale de a face lucrurile. În tot acest drum, mă ajută că sunt întreagă și completă și nu îmi lipsește nimic, însă asta nu schimbă că suntem ființe sociale și că ne afectează incompetența relațională din jur. Nu doar timpul nu mai are rabdare. Oamenii nu mai au răbdare. Se vrea totul repede, se ard etape, se trag concluzii pripite, se pun etichete, și toate alea moderne ghosting, seen. Suntem tot mai handicapați relațional.

De anul acesta, nici în plan profesional nu mai tolerez nimic. Micime umană, mojicie, lipsă de recunoștință și, până la urmă, de educație, la ființe bipede care își zic oameni. Sunt în curs de mătura mizeria cu formă umanoidă mascată în superioritate morală. Simt că e nevoie să fac loc pentru oamenii pe care îi merit și care, hey, sunt deja cu mine o bună parte. E greu, e wake me up when september ends, dar din păcate sau din fericire eu trebuie să fiu trează ca la final de septembrie să fiu în altă poveste, una mult mai bună pentru mine și oamenii mei.

Poza din cover e de la începuturi. Începuturile alegerilor proaste 🙂