Am văzut zilele trecute prin social media sintagma ”tocuri comode” și mi-amintesc că și eu o foloseam mai demult. În realitate, niciun toc de pe lumea asta nu este comod, poți eventual să faci o clasificare între acelea în care nu te simți ca Mica Sirenă, și cele pe care poți călca cât de cât, fără grimase, poate chiar să faci pe eroina umblând o zi întreagă prin oraș până când picioarele zic ”gata, desculță!” și ”masaaaaaaaaaaaaaaj!”.

Cine a-nceput cu tocurile?!

Inițial, tocurile erau purtate de către bărbați, să se poată ține în șa (de aceea au și cizmele cowboy tocuri). Cu timpul, a devenit o chstiune de  de masculinitate aristocratică, de disticție de clasă socială. Pe la sfârșitul secolului 18, bărbații au renunțat la ele pentru că le-au considerat nepractice – doh!!! – așa că au rămas un accesoriu eminamente feminin. La Revoluția Franceză (1789) tocurile erau simbolul iraționalității și superficialității feminine. Astfel că majoritatea femeilor au optat pentru încălțări practice, renunțând la tocuri..vreo 200 de ani (cu excepția prostituatelor). A început apoi era pin-up, cu pozele de pin-up girl (anii 40-60), unde tocurile au fost readuse în scena pentru că – ghici ce? – vizual plusau ”the sexyness”, adică erotismul pozei, cu alte cuvinte, ”dădea bine din exterior”. Și, de atunci, industria pantofilor se întrece care mai de care să facă tocuri cât mai comode, pentru că știu exploata nesiguranța femeilor și necesitatea de a fi apreciate… din afară.

Tocuri pentru alții

Așadar, nu purtăm tocuri pentru noi, ci purtăm tocuri ”ca să arătăm bine”. Ne amăgim uneori că o facem pentru noi, să îți lungească picioarele, să te facă mai slabă (cââââât mai slabă) și, pe undeva prin străfunduri, mai sexy. Când, de fapt, noi pe noi ne vedem câteva minute în oglindă, ne pozăm și apoi… suportăm. De dragul imaginii din afară.

Pe măsură ce am mers la terapie (am intrat într-un ”service” de îmbunătățire continuă deja de 4 ani) și mă simt tot mai bine cu mine, mă interesează tot mai puțin ce se vede din afară. Dar, culmea, efectul e chiar invers: autenticitatea și echilibrul interior atrage oamenii și îți deschide societatea mai eficient ca tocurile.

Cum am renunțat la tocuri

Îmi plac foarte mult tocurile și acum. Am o colecție mititică de sandale, căci acolo mi se pare că arată cel mai bine, însă nu mai pot să le port. Când am decis să îmi schimb stilul de viață, am început să lucrez concomitent la alimentație, mișcare și schimbare de mindset (”service” emoțional, terapia). Mi-am dat seama că tocurile te handicapează în a-ți folosi picioarele în scopul în care au fost proiectate – adică să mergi. Adica noi, oamenii, ne handicapăm singuri, și ne mirăm că nu ne este bine. Așa că am investit în ”flats”. Flats all over, cu cât puteam merge mai mult, mai repede și fără disconfort pe jos cu o încățăminte, cu atât mi-era mai indispensabilă. Mi-am stabilit un target de 10k de pași. Când atingeam targetul eram ruptă de oboseală, parcă trăsesem la jug. Atunci mi-am dat seama că majoritatea oamenilor moderni nu au rezistență nici să umble ca o ființă umană normală. Suntem handicapați. Ce cărat, ce săpat, ce munci fizice grele?! Nu avem antrenament să umblăm. Cu timpul, cei 10k pași au devenit ca aerul, nu mai puteam sta jos. Să iau taxi sau mașina în loc să mișc mi se părea o tortură pentru șezut, așa că am crescut la 14k de pași targetul zilnic, pe care de multe ori îl depășesc, în afară de antrenamentele cu greutăți de la sală.

Bun, am renunțat la tocuri ca să am o viață mai activă și asta mi-a devenit natural. Dar arăt bine pe tocuri, hai măcar să le iau la terase. Mă dezobișnuisem de ele și, de câte ori am zis hai să fac o excepție și să îmi iau sandalele astea faine, renunțam. După ce te obișnuiești să umbli ca oamenii, să te cocoți pe niște toculețe, fie și mici, ți se pare absurd. Singurele pe care le mai port sunt platformele. Am o singură regulă: să nu mă disconforteze deloc și să nu îmi frâneze viteza de deplasare pe jos.

Am realizat că chiar dacă le țin și mă gândesc că o să le mai port uneori – de fapt nu o fac 1. orice ai spune, sunt instrument de tortură pentru picioare 2. nu mă interesează cum sunt văzută din afară. Deja fac lucruri doar pentru mine – să mă aranjez pentru mine, să mă machiez pentru mine, să NU mă machiez dacă nu am chef, să mă îmbrac cum simt și nu pentru alții. Când ești umplut în interior atragi oamenii pe aceeași undă cu tine și într-un sac de pânză și cu cenușă în cap, n-ai nevoie de ”momeală”.

Bottom line

Tocurile erau o distincție masculină aristocratică, dar până și ei și-au dat seama de inutilitatea lor, și le-au lăsat-o femeilor, pe care nu prea le considerau egalele lor. Totuși, într-un târziu, și femeile s-au prins că sunt incomode și nepractice, așa că au uitat de ele vreo 2 secole. Au reapărut în scenă în epoca casnicelor care nu aveau ce face decât să facă de mâncare și să stea în oglindă toată ziua, în perioada de glorie a pilulelor antidepresive, de slăbit ca să mai aline nesiguranța femeilor. Nesiguranță și vulnerabilitate perpetuată și întreținută și azi de toată industria frumuseții, modei ca un cerc vicios din care, dacă muncești cu tine nițel, poți să ieși.

O să port (și) tocuri Tot vreau, dar nu știu când – pentru că par să nu mai aibă niciodată prioritate. Pe tocuri, pentru mine – în poze. Vizualizarea pozelor nu incomodează.

Dacă vă măritați/ aveți evenimente 

Bocanci albi, din pânză, scuți sau lungi, pentru rochiile de mireasă. Sau cizme de vară albe. Rochiile maxi, acelea până în pământ, pot ascunde sandalele flats. Minionele care doresc să fie mai înalte – platformele (ia timp să găsești unele frumoase sau finuțe, dar merită). Dacă porți tocuri pentru că te subțiază – oh, well, cel mai bine pe termen lung e să te subțiezi cu adevărat, astfel încât să arăți cum îți place și în teniși. Dacă totuși vrei să poți tocuri – fă-o doar pentru tine.

Foto: M.Fiama