E adevărat că ai nevoie de oameni. Dar cea mai mare nevoie o ai de tine. Felul în care te văd ceilalți e o percepție, uneori departe de ce ești tu de fapt. Cum poți să știi cine ești dacă nu te cauți în adâncuri? Când te găsești, poți să ”stand for yourself”, poți să alegi – asta merit, asta nu merit. De aia ai nevoie de tine. Ca să poți selecta ce oameni să fie lânga tine.
Ne formăm imaginea de sine încă din copilărie. Dacă mama, tata sau bunica zic că eu, copil, sunt așa, ”musai” că sunt așa. Mama, tata sau bunica știu tot. Ei sunt tot universul pentru mine. Sunt adultul relevant. Dacă el spune așa, înseamnă că așa este. Dar vine maturitatea, vârsta în care alegi să rămâi cu ce crezi că ești sau să înveți cine ești de fapt.
Și că n-ai nevoie de mulți, cărora să ”le desenezi”, ci de 2-3 care știu. Și fără să deschizi gura.