Arunci când ai TIFF la tine-n oraș, cel mai mare festival de film din țară, este o blasfemie să nu vezi un film, chiar dacă nu ești cinefil înrăit. Tot există ceva care să te intereseze. Festivalurile ca TIFF și Comedy mi-au deschis apetitul spre filmul necomercial, spre filmul-artă, producții pentru care simt că merită ”să fi stat 1-2 h nemișcată”, în scaun. Pentru că, în viziunea, mea, uitatul la filmele mainstream mi se pare o pierdere de vreme – mai bine citesc. După filmele TIFF simt ceva, simt că au meritat să fie văzute, transmit fie emoții, fie informație, fie ambele.
De la gala de deschidere am primit emoții. În primul rând prin The Doll – documentarul despre mesajul trimis de Doina Cornea camuflat în păpușă, apoi prin proiecția de gală Foxtrot, o dramă tulburătoare, din timpul confilctului israeliano-palestinian. Filmul este inspirat dintr-o poveste personală a regizorului Samuel Maoz. O familie este anunțată că fiul lor aflat pe front a fost ucis, apoi că s-a produs o eroare, și fiul lor trăiește. După această avalanșă de emoții, părinții cer să fie adus fiul lor acasă, dar acesta moare pe drum. Dialogul este potențat de imagini și puterea acestora de a transpune în situație.
Anul acesta m-a interesat în special secțiunea de Film Food. De la Food on the go (Mâncare la pachet), aflată sub regia lui Mercedes Cordova am primit informație. Și niscaiva porții de umor, italo-argentinian. Despre bucătăria italiană și alterările ei cunoscute peste hotare. Despre ceea ce înseamnă, de fapt, mâncare tipic italienească și ce înseamnă mâncare italiană peste hotare, departe, în Argentina. Argentina are cel mai mare influx de italieni dintre toate țările hispanice. Odată ajunși pe tărâmurile noi ale Americii Latine, italienii au început să împrumute din ingredientele țării respective, în special carne. Carnea era un simbol al abundenței în Europa, doar bogații își permiteau să consume adesea carne. În America, aceasta se găsea la discreție, astfel că au încorporat-o în diferinte rețete, de la paste, la pizza. Filmul prezintă de la opinii radicale privind autenticitatea produsului italian, până la opinii mai relaxate. Dacă m-ați urmărit pe instastories, ați prins câteva idei de bază ale filmului.
Evident, aici n-aveau ingrediente de bază ale bucătăriei mediteraneene: uleiul de măsline, unul din marile atuuri ale acestei bucătării, a fost înlocuit cu smântână și unt. Practic, nu mai există un stil italienesc pur, ci o adaptare a acesteia. Mâncarea a avut și implicații politice: odată ce populația țării gazdă adoptă bucătăria imigranților, practic, îi adoptă pe ei ca fiind parte din cultura lor. Fiecare are un loc determinat în acest proces al gătirii: imigranții indieni fac produsele lactate și faimosul parmigiano. La indieni, vaca e sfântă și procesul de la îngrijirea animalelor la obșinerea produselor finite este foarte atent realizat. De agricultură se ocupă alți imigranți – printre care și români. De prepararea efectivă a mâncării, în special, italieni.
Diferintele feluri de pizza și paste sunt prezentate ca street food – cantități mari, mereu scăldate în ulei, aproape tot personalul din jurul acestora extrem de corpolent (obezitate de la gradul II încolo). Ceea ce mă face să mă întorc la articolul meu despre obezitate, și despre faptul că nu avem adaptare la abundența de hrană, în special la bombe calorice, ieftine, ușor de obținut, cum sunt preparatele cu făină și ulei (pizza, paste, ravioli, empanadas, todo tipo de pasteleria, panaderia y pasta). Pentru mine filmul a fost o experiență culturală, și o reamintire a DE CE este obezitatea în creștere.
Secțiunea Film Food a fost oferită de berea Staropramen, iar după încheierea filmului, Chef Alex Petricean a încercat să creeze în farfurie atmosfera filmului, în ambianța aproape-venețiană a restaurantului Bricks. Mâncarea a fost bună, cu empanadas în baie de ulei (cel puțin 150 calorii în plus/produs), tocăniță de fructe de mare (fără pâine, în Spania se oferă întotdeauna pâine la genul acesta de preparat, poate nu și-n Argentina), carne pane, empanadas crocante tip desert – multă prăjeală, bună la gust. Cred că este dificil să faci ceva bun la gust fără prăjeală sau multe grăsimi, deoarece acestea oferă multă palatabilitate – predomină partea hedonistică. De cealaltă parte, ca specialist, eu văd două lucruri: calorii în plus, din grăsimi supraexpuse termic, fond proinflamator – deci, mai răruț, că-i mai drăguț.
Cina a fost în regulă ca experiență, fiecărui preparat i-a fost asociat un tip de bere Staropramen. Tag-ul lor este #adaugăgust, în sensul în care nu trebuie să acopere, ci să pună în valoare, să adauge gust preparatelor. Per total, experiența mi s-a părut inedită și interesantă.
TIFF continuă pe toate buzunarele – de la extravaganțe ca Film Food cu cină asociată, la minunatul open air al Unirii sau proiecțiile gratuite de pe Somes. Pe Somes este frumos – atenție că seara e răcoare și trebuie ocupate locurile din timp. Programul întreg îl găsiți aici.
Foto din cover: ”burgeri” românești by Chef Alex Petricean (restaurant Maize, București), la #weekendlacastel Banfy, Bonțida. Deep fried (baie de ulei), probabil preferatul meu din toate preparatele degustate.