Featured Lifestyle

Caria din sertar

Tronez la biroul meu din lemn masiv, suficient de încăpător pentru desktopul destul de performant și pentru restul nimicurilor pe care îmi place să le las împrăștiate pe toată suprafața sa: nu contează cât e de mare, pe toată mă întind. Biroul meu e compartimentat custom pentru calculator, cu loc pentru unitatea centrală și un sertărel, în care, până nu demult, țineam CD-uri uitate de ani de zile. Lângă, doarme liniștit wooferul de la home cinema-ul meu și adesea mă nervează bâzâiala aia surdă, că trebuie musai să-l scot din priză. Azi vară, când am făcut o pauză de căști pe urechi însă, aud un zgomot mai ciudat, așa, ca un scârțâit. Sau scrijelit. De fapt, ca un ronțăit. Vreo două săptămâni am făcut liniște de mormând și m-am învârtit în jurul biroului să văd ce naiba se aude așa enervant. Uneori da, uneori ba. Am crezut că e wooferul. L-am scos din priză de tot, să elimin un factor. După care îmi pică fisa: unitatea centrală! Dacă s-a stricat? Dacă începe să emită zgomote ciudate? Dacă se strică am îmbulinat-o original, dat fiind faptul că laptopuri nu mai prea am (doar pe cel al mamei) – viva smartphones’ world! Și, într-o seară, luminată fiind de idee, închid calculatorul. Dar ronțăiala continuă să se audă. Îmi apropiu urechea și depistez: în birou. Uneori se oprește. Iar începe. Iar se oprește. Iar ronțăie. Măi să fie… mi-era groază să întorc tot biroul cu susul în jos, așa că încep cu partea mai ușoară: scot sertarul și, în timp ce îl eliberam tacticoasă de vechile CD-uri îndesate, aud: scrâț-scrâț-scrâț la modul cel mai enervant cu putință, tare și în brațele mele. Sertarul! Îl ridic în mâini și îmi lipesc urechea: ceva îmi roade sertarul meu din lemn de brad ”handmade”, chiar în partea din față. Fug cu el în brațe în cealaltă parte a casei, să mă consult cu mama mea și să dăm verdictul: am o carie de lemn acolo. Altceva nu poate fi. Primul impuls a fost să mă scap de musafirul nesimțit care-mi mănâncă sertarul. Cum o fi intrat acolo? Biroul meu e lăcuit. Totuși, pe dedesubt, sertarul nu e, și în locul în care se îmbină niște bucăți intuiesc că ar putea fi o găurică prin care, cândva, a intrat (nu mă-ntrebați de unde și cum). Învârt sertarul în mâini, nu știu ce să fac. După o vreme, îl bag la locul lui, neputincioasă. Dacă bat în el, uneori, caria tace. După o vreme, se apucă iar de ronțăit. Ronțăie asiduu seara, când scriu eu posturi pentru blog. Mai ronțăie și ziua, dar seara aproape totdeauna. Deja îi știu orarul culinar. Încă mă enervează maxim când o aud, pentru că se aude destul de tare și e deranjant, dar efectiv n-am ce-i face. Știi, unui animal de companie îi poți spune să tacă, și tace. Dar cu asta ce să faci… Probabil că, atunci când voi vedea că se scurge o dâră de rumeguș fin de lemn și mi se va dezmembra sertarul îmi voi da seama că a ajuns într-unul din capetele sale și va ieși – grasă și bine întreținută, doar n-a putut s-o deranjeze nimeni…

Beauty blogger. Mainly. Lifestyle and fashion posts, also. :)

Comments (3)

  • Am avut si eu o carie din asta 🙂 incearca sa dai cu pronto 😀 eu tin minte ca dadeam cu pronto mult si de la o perioada nu s-a mai auzit. Acuma ca a omorat-o pronto sau a murit ea 😀 nu stiu,

  • Coral, unde era caria ta?

  • Pe un raft al unui dulap 🙂